INCA 7 ANI PENTRU UN NOU TITLU, PRIMUL DINTR-O SERIE DE EXCEPTIE A ANILOR ’60

De ceva (mai mult) timp am început un „serial” în care am povestit, pe „sărite”, diverse episoade din plina istorie a clubului Dinamo. De la trofee cucerite la meciuri în Europa (agonie sau extaz) până la prezența „câinilor” în lotul echipei naționale la Campionatele Europene.

Vom lăsa mai jos, pe categorii, la capătul fiecărui articol dedicat fie campionatului intern, fie Cupei, fie meciurilor din competițiile europene, link-uri cu trimitere către fiecare articol publicat pe acest site.

Primul trofeu de campioană a echipei a venit la 7 ani de la înființare. Această cifră este strâns legată și de titlul numărul 2 întrucât, după încă 7 ani, în 1962, în urma unor ani foarte grei cu clasări în a doua jumătate a clasamentului, Dinamo devenea din nou „regina” țării.

Astăzi povestim despre sezonul 1961-1962, primul dintr-o serie de 4 consecutive în care urma să dominăm fotbalul românesc.

Astfel, după titlul din 1955, Dinamo a cunoscut o perioadă de câțiva ani cu rezultate care au fluctuat destul de mult. Dacă, în anumite stagiuni, alb-roșiii au încheiat pe locul secund, la mică distanță de campionă (1956, 1959 sau 1961), au fost și stagiuni în care echipa a picat.

La propriu.

În 1958 și 1960, echipa a terminat fie la jumătatea clasamentului (locul 6), fie în a doua jumătate (locul 8), în zona fierbinte.

Totuși, toate schimbările de generații și ce s-a întâmplat la club au adus, în prima jumătate a anilor ’60, rețeta succesului.

Astăzi subliniem cele mai importante repere din acea stagiune urmând ca, la scurt timp, să readucem aminte de seria completă de 4 titluri la rând, cea mai bună din istoria clubului, depășită la nivel național doar de Chinezul Timișoara (anii ’20) și roș-albaștri (anii ’90) cu 6 la rând, respectiv CFR Cluj (5 consecutive între 2018 și 2022).

Inca o data pentru rivalii din Ploiesti

Pe lângă coincidența numărului 7, anume al anilor pe care Dinamo i-a avut de așteptat între titluri, mai apare un element comun cu reușia din 1955.

Ca și atunci, echipa noastră a încheiat pe prima poziție într-o luptă cu rivalii din Ploiești deveniți Petrolul între timp, numiți Flacăra în 1955.

Ca să „plusăm”, edițiile din 1955 și 1962 au fost singurele de după cel de-al Doilea Război Mondial când „Găzarii” au încheiat pe locul 2, de fiecare dată sub Dinamo.

Lupta pentru titlu a fost extrem de strânsă, turul de campionat fiind dominat de Progresul București, Petrolul Ploiești și, ulterior, Steagul Roșu din Brașov. În ciuda unui parcurs bun, Dinamo nu a putut urca mai sus de locul 3 în toamna anului 1961.

Pasul decisiv a fost făcut abia în etapa a 19-a, când victoria contra liderului din Brașov a facilitat trecerea pe primul loc al Diviziei A, poziție păstrată până la finalul sezonului.

În clasament, după 26 de runde, Dinamo a acumulat 36 de puncte, cu 3 mai multe decât Petrolul. De asemenea, din Epopeea „câinilor roșii” aflăm că ai noștri au primit și Cupa „Loto Pronosport” pentru „cea mai mare diferență între golurile marcate și golurile primite”.

Practic, ceea ce cunoaștem azi drept golaveraj. Am marcat 62 de goluri, cel mai bun atac, și am primit 35, iar diferența dintre ele a fost de +27.

Remarcăm, pentru acest sezon, două meciuri care „ne-au sărit” în ochi: victorii, ambele acasă, zdrobitoare cu Metalul Târgoviște (runda 22, 7-1) și Minerul Lupeni (runda 25, 7-4).

De asemenea, am mai învins, tot acasă, 5-1 pe Jiul Petroșani (etapa 8) și 5-2 pe UTA (etapa 17), dar și 5-2 pe Dinamo Bacău în deplasare, de unde remarcăm un apetit ofensiv important.

FCD IN ADN PE BANCA TEHNICA

Pentru primul titlu din istorie, cel din 1955, pe banca tehnică s-a aflat Angelo Niculescu, fost jucător la Dinamo în perioada 1948-1950.

Pentru cel de-al doilea, clubul începe în formația Traian Ionescu – Dumitru Nicolae Nicușor. La finalul turului de campionat, încheiat pe locul 3, Dinamo îl aduce pe Constantin Teașcă în locul lui Traian Ionescu, dar controversatul „Titi” rezistă doar patru luni la cârma echipei. Sezonul este încheiat cu Dumitru Nicolae Nicușor principal, ajutat de Ion Nedelescu.

Fostul nostru atacant, prezent pe teren la primul titlu din 1955, își adjudeca astfel primul trofeu din cariera de antrenor, la doar trei ani de la momentul retragerii.

Tehnicianul nostru legendar a avut la dispoziție următorul lot pentru acea stagiune:

dinastia ene

Dacă istoria anilor ’50 a fost scrisă de forța ofensivă a lui Alexandru Ene, golgheterul dinamovist care a rămas unul dintre cei mai buni marcatori din istoria clubului până în prezent, următorul deceniu avea să aducă un nou Ene în prim planul porților adverse.

Gheorghe Ene (cunoscut și ca Ene II) a devenit cel mai bun marcator lui Dinamo în acel sezon cu 19 reușite. Imediat după retragerea lui Alexandru Ene din 1960, tizul Gheorghe a fost transferat de la Rapid București, acolo unde s-a remarcat printr-un titlu de golgheter al Diviziei A cu un an înainte.

Cei doi nu împărțeau nicio legătură de rudenie, dar au ținut, pe rând, capul de afiș ofensiv și au adunat trofee și performanțe în tricoul alb-roșu timp de 16 ani.

ne luam adio de la o legenda a fotbalului romanesc

Sezonul 1961-62 a fost marcat și de un eveniment trist. Pe 14 aprilie 1962, la scurt timp înaintea împlinirii vârstei de 52 de ani, Iuliu Baratky părăsea scena fotbalului românesc.

Prima „minune blondă”, care a făcut istorie în tricoul Rapidului, avea să devină antrenor în Ștefan cel Mare în mai multe rânduri în anii ’50, fiind primul tehnician din istoria clubului Dinamo care a obținut trofeul Cupei României, în 1959. Ulterior a ocupat mai multe funcții în cadrul centrului de copii și juniori.