Runda cu numărul 14 a Superligii, 26 octombrie 2024, Sibiu.
Dinamo București învingea formația gazdă, FC Hermannstadt, prin golurile marcate de Astrit Selmani și Kennedy Boateng. Grație succesului respectiv, echipa încheia o serie de 4 meciuri fără victorie din care 3 egaluri (1-1 cu Oțelul Galați, 2-2 cu FC Botoșani și 1-1 cu Farul Constanța), dar și o înfrângere cu rivala FCSB.
Sportiv, succesul a însemnat primul meci dintr-o serie de 13 în care „câinii” nu au mai cunoscut cum e să pierzi. Seria, din păcate, după cum bine știm, a fost întreruptă de Farul Constanța în urmă cu două săptămâni și extinsă de rivala din Berceni.
Sufletește, simbolic și personal, acea victorie de la Sibiu a însemnat mai mult. Mult mai mult. Eliminat în minutul 35, Željko Kopić a fost nevoit să vadă restul partidei din tribune, pe când „principal” a devenit Florentin Petre. Îl știm cu toții pe Florentin, știm ce a însemnat și ce înseamnă pentru Dinamo. Cuvintele sunt de prisos, golurile contra Stelei, trofeele și partidele în tricoul sfânt vorbesc de la sine. Statutul de legendă este cimentat de mult.
Totuși, de ce au însemnat „mult mai mult” restul minutelor rămase de jucat de „câini” fără croat pe bancă?
Jucătorii, împinși de la spate de galerie și cu un joc foarte bun prestat în acea partidă, au „lovit” din punct de vedere emoțional. Pe final de meci, regizorul transmisiunii l-a suprins pe Florentin Petre, antrenor principal pe moment, în lacrimi. Da, în lacrimi.
Lacrimile unui copil care își vede visul cu ochii.
Lacrimile unui om care a fost aproape de moarte.
Lacrimile unui om care a trecut prin multe.
Lacrimile unui om care a alergat, a transpirat, a luptat pentru Dinamo.
Lacrimile unui om care mereu „le-a arătat ăstora ce înseamnă Dinamo”.
Da, am câștigat 3 puncte la momentul respectiv, dar credem că am obținut mult mai mult. Din nou. După atâția ani am văzut ce înseamnă Dinamo, ce înseamnă iubirea pură și sinceră a unui om față de club.
Am văzut ce putere are Dinamo.
Am văzut ce înseamnă să simți pentru Dinamo.
Le putem numi, cu siguranță, „Lacrimile lui Florentin”. Dar suntem convinși că, în acele lacrimi care se scurgeau pe obrajii acestuia erau, de fapt, lacrimile noastre, ale tuturor dinamoviștilor.
Lacrimile celor care am văzut și cunoscut Dinamo sus, dar mai ales a celor care am fost și mai aproape de Dinamo când a fost jos, la fundul sacului.
Lacrimile unui om care, în orice secundă, poate ține un „curs” despre ceea ce înseamnă Dinamo.
Dacă mai este nevoie de încă o confirmare pe lângă imagini, lăsăm și cuvintele protagonistului să vorbească de la sine:
„Vreau să împărtășesc câteva gânduri din inima mea în urma unui moment care a însemnat enorm pentru mine nu doar ca antrenor, ci ca om crescut cu sânge alb-roșu. Victoria din ultima etapă a fost o bucurie, dar emoția aceea pe care am simțit-o auzindu-vă cântând cu atâta pasiune pentru Dinamo a fost ceva ce cuvintele nu pot descrie. În acel moment, lacrimile au venit pentru că acolo, pe teren, în fața voastră, eram acasă între ai mei […]”.
Lasa un comentariu